Natura puternic ateoretica a criteriilor tulburarii de personalitate in DSM-IV-TR este deosebit de problematica atunci cand luam in considerare pacientii cu tendinte isterice sau histrionice. Pentru a determina tratamentul apropiat pentru acest grup divers de pacienti, o evaluare psihodinamica atenta este mult mai cruciala decat o catalogare descriptiva a comportamentelor manifeste. O sursa primara de confuzie in literatura corelata a fost constituita de tendinta de a pune baza pe cacteristicile comportamentale in locul intelegerii psihodinamice.[...]

      Ceea ce pare a lega persoanele isterice si histrionice este o suprapunere in ceea ce priveste caracteristicile comportamentale aparente, cum ar fi emotivitatea labila si superficiala, cautarea atentiei, functionarea sexuala perturbata, dependenta si neputinta si autodramatizarea. Aceste calitati au ajuns sa fie asociate cu folosirea termenului "isteric" de catre persoane nespecializate pentru a desemna hiperreactia dramatica. Paradoxul este ca aceste caracteristici sunt mult mai tipice pentru pacientii histrionici decat pentru cei isterici. Asa cum a observat Wallerstein (1980-1981): "Cei care, din punct de vedere comportamental, par isterici in sensul tipului de caracter isteric dramatic sau flamboiant sunt chiar aceia care arata mai putin isterici in sensul dinamicii istericului "bun" sau "adevarat" (p. 540). Zetzel (1968) a observat in mod similar ca "asa-numitii isterici buni" cu aparenta isterica florida sunt frecvent luati gresit drept pacienti isterici analizabili, de nivel inalt, desi sunt de fapt organizati primitiv si dificil de analizat – pacientii la care ma refer ca avand o tulburare de personalitate histrionica.